Laurentiu Stoian

Istorie

leave a comment »

În legătură cu declaraţiile făcute de domnul Traian Băsescu privind pe fostul suveran Mihai I

1. Arestarea conducătorului statului şi a adjunctului său totodată ministru de Externe, constituie din punct de vedere moral un act cel puţin discutabil:

Mareşalul s-a prezentat la palat pentru a-l informa pe rege asupra situaţiei de pe front şi asupra posibilităţilor de a încheia un armistiţiu. Prezenţa sa la palat, neînsoţit de gardă şi fără luarea unor măsuri de precauţie, demonstrează respectul său faţă de rege şi faţă de monarhie şi lipsa oricărei suspiciuni privind posibilitatea implicării suveranului într-un complot.

Mareşalul poate fi considerat binefecătorul tânărului rege, în puterea acestuia stând în 1940 posibilitatea abolirii monarhiei aşa cum nu fără temei solicitau legionarii..

Regelui i-au fost lasate toate demnităţile, bucurându-se în continuare de toate priviligiile statutului său, mareşalul închizând ochii asupra escapadelor şi uneltirilor grupului dubios de care era înconjurat şi a legăturilor imorale ale mamei sale.

2. Din punct de vedere politic s-a susţinut că ieşirea ţării din război ar fi salvat ţara de mari suferinţe, afirmaţie îndoielnică şi insuficient tratată:

-Mareşalul a încercat în repetate rânduri încă din 1943 să asigure ieşirea României din război. Ca militar nu dorea sa-şi încalce cuvântul dat lui Hitler, pe care a avut curajul să-l înfrunte, ultima oară cu ocazia întâlnirii care a avut loc în preziua momentului în care a fost arestat. A transmis clar acest mesaj atât lui Maniu cât şi lui Brătianu, anunţând că este gata să renunţe la putere şi ca militar să execute ordinele primite de la aceştia în momentul în care vor accepta să se instaureze la guvern. Aceştia însă nu s-au încumetat să îşi asume răspunderea şi au cerut lui Antonescu să procedeze el însuşi la ruperea relaţiilor cu Germania. Pentru a clarifica lucrurile şi dorind să forţeze mâna politicienilor, mareşalul a trimis un magistrat militar care însoţit de Eugen Cristescu şeful Serviciului Secret, a încheiat un proces verbal asupra ofertei de a preda puterea, politicienii menţionaţi refuzând şi de această dată cu motivarea că ieşirea din război poate fi făcută numai de Conducătorul Statului. (A se vedea între altele „Procesul marii trădări naţionale”)

-Antonescu a permis lui Barbu Ştirbei să se ducă în Egipt şi să ducă tratative cu Anglia pentru ieşirea României din război.

-Ministru plenipotenţiar la Stockholm, trata cu ambasadoarea sovietică Kollontay, care oferea României condiţii cu mult mai bune decât cele dictate prin armistiţiul obţinut după lovitura de stat.

Înclin să cred că Antonescu era ferm decis să încheie un armistiţiu, lucru pe care nu l-a mai putut realiza din cauza arestării sale.

-Actul de la 23 August a fost forţat de acţiunile unor militari implicaţi în complot. Generalul Racoviţă a retras câteva unităţi din zona în care se ştia că vor ataca ruşii, astfel încât acestora li s-a permis să rupă frontul, făcând zeci de mii de prizioneri români care au căzut victimă maşinaţiilor politice patronate de rege.

Semnarea armistiţiului a fost amânată intenţionat de ruşi care au continuat să înainteze până în septembrie, fiind luaţi prizioneri alţi zeci de mii de soldaţi, din care majoritatea nu aveau să se mai reîntoarcă în ţară.

Recent am făcut o excursie la Budapesta unde ghidul ne-a povestit cu mândrie cum ţara sa a dus războiul până la capăt, luptând împotriva întregii lumii, până şi a francezilor, cărora li se trezise demnitatea şi doreau să-şi demonstreze vitejia împotriva micii lor naţiuni. Distrugerile în Ungaria au fost cu mult mai mari decât în România, însă această ţară a dus-o totdeauna mai bine, iar în momentul de faţă deosebirea este mai mult decât evidentă.

3. Primul act ruşinos făcut de guvernul instaurat de rege a fost predarea lui Ion şi Mihai Antonescu, precum şi a generalului Piki Vasiliu, arestat imediat după aceea, unui grup de agenţi sovietici conduşi de fostul ofiţer dezertor Emil Bodnăraş. Aceştia i-au deţinut pe cei trei într-o casă conspirativă, după care au fost predaţi ruşilor, care i-au returnat în 1946 pentru a fi condamnaţi la moarte de aşa zisul Tribunal al Poporului.

Acest fapt este fără precedent în istoria ţării, România avea justiţie, poliţie armată şi totuşi procedează la predarea fostului conducător şi a colaboratorilor săi unei bande de derbedei, agenţi ai unei puteri străine.

Responsabilitatea acestui act odios revine în mare parte regelui, care nu a protestat atunci când a fost informat şi nu şi-a manifestat niciodată regretul în legătură cu cele petrecute.

4. Tot regele a fost acela care a aceptat acordul care prevedea predarea către Uniunea Sovietică a cetăţenilor români de origine germană, care au fost deportaţi în Siberia. Mulţi dintre aceştia au murit pe drum, cei care au supravieţuit au fost puşi să execute muncă în condiţii de exterminare şi doar o mică parte dintre ei au mai revenit acasă după mulţi ani, traumatizaţi pentru tot restul vieţii. În Germania unde mă aflu, am cunoscut o săsoaică care a fost ridicată din pat la vârsta de 14 ani, fiind supusă la violuri bestiale şi revenind în România când avea o greutate de 35 de kg. Se credea că nu mai are şanse de supravieţuire.

Regele era atunci şeful statului, nu se mai putea scuza cu tutele lui Antonescu, a acceptat, nu s-a scuzat niciodată şi nu a înţeles nici măcar să-şi exprime regretul.

Tot el a fost acela care a acceptat condamnarea celor mai glorioşi generali ai ţării, fără a încerca să-i graţieze sau să intervină în favoarea lor. Menţionez pe generalii de corp de armată Dăscălescu şi Macici, ambii decoraţi pentru bravură personală cu Ordinul „Mihai Viteazul”, ultimul găsindu-şi sfârşitul la Aiud. De asemenea marele general Cornea, comandantul singurei divizii de tancuri, asasinat în închisoarea Văcăreşti.

5. Războiul din vest a costat România 170.000 de morţi, soldaţii fiind carne de tun, folosiţi între altele în luarea cu asalt a meterezelor din munţii Tatra unde doi germani omorau mii de români, înainte de a fi copleşiţi de numărul foştilor aliaţi.

Pentru „eliberarea” Cehoslovaciei nu a murit niciun singur ceh, dar şi această ţară a dus-o totdeauna mai bine decât România.

6. Abdicarea regelui a constat în semnarea de către acesta a unui act în care declară că „monarhia a devenit o frână pentru dezvoltarea României” şi unde sunt preluate unele din sloganurile comuniste. Poate fi considerată aceasta ca un act de bravură?

Guvernul comunist i-a pus la dispoziţie 4 vagoane de cale ferată în care a încărcat tot ce a vrut, aur, bijuterii, tablouri şi alte bunuri de preţ.

Pe parcursul a 45 de ani vocea regelui s-a auzit foarte rar, rolul său în exilul românesc fiind aproape nul.

Familia sa a început să înveţe româneşte abia când s-a reîntors în ţară.

Abdicarea este întotdeauna un act forţat, de-a lungul istoriei niciun rege nerenunţând de bună voie la atributele funcţiei sale. De aceea este lipsit de logică să se susţină că datorită viciului de consimţământ, fostul suveran trebuie să fie repus în toate drepturile deţinute anterior. Mai mult decât atât, alungarea regilor a avut ca efect confiscarea bunurilor acerora şi interdicţia strictă de a se mai reîntoarce în ţară. Familia imperială a căpătat dreptul de a se întoarce în Austria după mai bine de 70 de ani, numai ca simpli cetăţeni şi numai după ce au declarat expres că renunţă la orice fel de revendicări. Nimeni nu s-a gândit la restituirea palatelor Schenbrun sau Hoffburg, care sunt folosite ca muzee sau servesc pentru întâlniri internaţionale (Hrusciov-Kennedy)

Aceeaşi soartă a avut-o dinastia de Savoia sau familia regală din Grecia.

6. Pretenţiile monarhice exprimate de fostul rege sunt ridicole şi din următoarele puncte de vedere:

-Toate Constituţiile României includeau aşa numita lege SALICĂ, potrivit căreia numai bărbaţii puteau succeda la tron. Întrucât fostul suveran nu are urmaşi pe linie bărbătească, succesiunea se exclude.

-Potrivit statutului Casei Regale, membrii familiei nu au voie să se căsătorească cu cetăţeni români.

Aducerea pe tron a unui principe străin a survenit necesităţilor de a înlătura nepotismul şi duşmăniile existente între familile autohtone.

Carol al II-lea a trebuit să renunţe la dreptul de principe moştenitor, datorită legăturii avute cu Elena Lupescu.

Fratele său Nicolae care l-a ajutat substanţial la redobândirea coroanei, a fost exilat tot datorită unei căsătorii morganatice.

Căsătoria uneia din fiicele fostului suveran cu un actor de provincie cu 12 ani mai tânăr contravine atât legilor privind statutul casei regale, cât şi tradiţiilor şi idealurilor româneşti.

7. Declaraţiile domnului Traian Băsescu au pus în dificultate pe unii susţinători sau simpatizanţi ai acestuia, care din oportunism sau insuficienţă s-au grăbit să se delimiteze.

Consider falsă teza privind marii regi, regine şi domniţe ale României.

Singurul mare rege a fost într-adevăr Carol I. Ferdinand a fost un om slab, beţiv şi afemeiat. Brătianu l-a forţat să intre în război ameninţându-l cu detronarea. Soţia sa Maria, inteligentă s-a amestecat cu neruşinare în politică, în special prin intermediul lui Barbu Ştirbei, unul dintre numeroşii ei amanţi. Carol al II-lea, inteligent dar lipsit de caracter, imoral şi amoral, jefuitor al ţării. Fratele său Niculae, aventurier, necinstit şi superficial. Sora sa Ileana afişa legături extraconjugale în prezenţa soţului său, arhiducele Anton de Habsburg, care era tratat ca un servitor.

Ultimul rege, un copil nefericit şi nereuşit, jumătate handicapat, ţinut voit departe de treburile lumeşti şi dirijat în lumea tehnică a şuruburilor.

În concluzie, am rezerve în privinţa unor formulări şi a modului de tratare a subiectului de către domnul Băsescu, totuşi consider că a sosit timpul ca cineva să spună lucrurilor pe nume. Este un început, o temă de lucru pentru istorici, istorici adevăraţi, nu falsificatori, politruci, oportunişti şi profitori înregimentaţi.

Monarhia salvează România? Irina, prinţesa cocoşilor drogaţi

Posesoare de „sânge albastru”, Principesa Irina, cea de a treia fiică a fostului suveran Mihai, a compărut în faţa justiţiei din statul american Oregon, unde este judecată ca orice infractor de drept comun. Ea este acuzată că împreună cu John Walker, cel de-al doilea soţ, a organizat lupte ilegale de cocoşi, într-una dintre anexele fermei lor aflată la Irrigon, districtul Morrow, Oregon. Această „afacere” pe cât de penibilă pe atât de penală, a intrat în atenţia publică la sfârşitul lunii august 2013, când autorităţile americane au finalizat o anchetă deosebit de complexă, în urma căreia 18 indivizi, inclusiv prinţesa Irina şi soţul ei, au fost arestaţi preventiv. Ulterior, fără ca vreunul dintre magistraţi să ţină cont că inculpata Irina Walker, după cum se numeşte ea după cel de-al doilea soţ, ar putea fi cea de a cincea succesoare la tronul unei ipotetice monarhii româneşti, au pus-o sub acuzare alături de alţi inculpaţi.
Iar toţi la un loc au fost trimişi apoi în judecată pentru 12 capete de acuzare, printre care se numără „organizarea de jocuri ilegale”, „conspiraţie pentru violarea Actului de Protecţie a Animalelor” şi organizarea de lupte între animale. De menţionat că, pentru fiecare dintre aceste infracţiuni legislaţia americană prevede o pedeapsă maximă de cinci ani de închisoare plus o amendă de 250.000 de dolari. În cazul în care vor fi găsiţi vinovaţi, Principesa Irina şi soţul ei vor rămâne şi fără ferma din Oregon, care va fi confiscată de statul american. La momentul declanşării anchetei, valoarea fermei era estimată la circa 170.360 de dolari.

Cocoşii drogaţi

Audiat în cadrul acestui proces spectaculos, Jody White, agent angajat în cadrului unei instituţii locale care se ocupă cu protecţia animalelor din Oregon, a declarat că „Păsările puse să se lupte în cadrul unor astfel de confruntări, sunt de obicei drogate cu cocaină, metamfetamină sau Ritalin. Toate acestea pentru a le face mult mai agresive şi a le spori astfel competitivitatea”. Drogate astfel, păsările îşi pierdeau instinctul de conservare şi luptau până la moartea unuia dintre combatanţi, într-o confruntare sângeroasă, care, în prezent, este interzisă în 50 dintre statele americane. Procedura „drogării” cocoşilor, obişnuinţă în astfel de confruntări, nu este cu totul neaşteptată nici în cazul prinţesei Irina. Iar asta pentru că în cursul cercetării penale, anchetatorii au descoperit şi mici cantităţi de droguri ascunse în câteva încăperi ale fermei.

Ancheta privitoare la această „filieră” ilegală a durat aproape doi ani, în cursul cărora s-au folosit chiar şi agenţi sub acoperire. Cercetările s-au încheiat în august 2013, când autorităţile americane au avut suficiente dovezi pentru a aresta 18 persoane pe care le-au ridicat din patru locaţii diferite. Printre cei reţinuți atunci s-au numărat atât crescători de păsări, instruite special pentru lupte, dar şi „pariori” pasionaţi de asemenea lupte, precum organizatorii acestor „competiţii sportive” ilegale, aşadar Irina Kreuger Walker şi fostul poliţist John Walker, actualul soţ al acesteia. Unul dintre agenţii sub acoperire care au participat la anchetă au declarat că luptele de cocoşi erau şi prilejuri de întâlnire a unor traficanţi de droguri şi de arme care activau prin zonă: „Veneau la aceste lupte în maşinile lor super scumpe şi plini de bijuterii şi era ca un fel de confirmare a statutului lor social dacă pierdeau zeci de mii de dolari la o luptă”, a declarat agentul.

Din rechizitoriul întocmit de autoritățile americane rezultă că prinţesa Irina şi soţul ei erau complici cu reprezentanţii unei veritabile „mafii hispanice” a pariurilor. Este vorba despre o lume deosebit de pestriţă în care „sângele albastru” al prinţesei românce s-a lăsat amestecat în afacerile unor personaje dubioase cunoscute, mai ales sub ciudatele porecle care le țin loc de nume adevărate: „El Cuba”, „Polo”, „Chino”, „Lola”, „Memo”, „Cepillo” ori „Mariachi”.

Conform rechizitoriului întocmit de anchetatorii americani, prinţesa Irina şi soţul ei au organizat la ferma lor din Morrow, cel puțin 10 lupte ilegale de cocoşi, care s-au derulat între 1 aprilie 2012 şi 19 mai 2013. Participanţii la acele competiţii ilegale plăteau o taxă de intrare şi una de înscriere la lupte. De asemenea, mâncarea şi băutura erau oferite la un preț piperat tot de către gazde, care primeau şi o cotă parte din sumele rulate în pariuri. De altfel, în calitatea sa de gazdă, cea de-a treia fiică a regelui Mihai era şi un soi de chelner, care-i servea pe musafirii penali veniţi „cu afaceri” în ferma ei. Ancheta a estimat că prinţesa Irina şi soţul ei câştigau în fiecare zi de lupte, circa 2000 mii de dolari. În luna august, ea împreună cu restul coinculpaţilor, inclusiv soţul său, au şi fost arestați preventiv. Ulterior, toți au fost puşi în libertate, cu obligaţia de a purta nişte brăţări speciale care arătau, în fiecare clipă, locul în care se află. Astă vară, la doar câteva ore după ce presa din România a preluat informaţiile privitoare la reţinerea Principesei Irina, Casa Regală a României a emis un comunicat de presă privitor la acest eveniment: „Majestatea Sa Regele Mihai I a luat cunoştință cu profundă tristeţe despre evenimentele legate de Principesa Irina a României, fiica sa. Majestatea Sa şi întreaga Familie Regală speră că justiţia americană şi instanţele Statului Oregon vor soluţiona în cel mai just şi mai rapid mod cu putinţă acest caz. Majestatea Sa speră, de asemenea, ca prezumţia de nevinovăţie să funcţioneze, aşa cum este legal şi moral, de la început şi până la sfârşitul acestui nefericit eveniment.”

Cu siguranţă că „prezumţia de nevinovăţie” va funcţiona şi în cazul Principesei Irina. O întrebare stânjenitoare rămâne totuşi în picioare. În cazul în care cea de-a treia fiică a fostului suveran, şi a cincea posibilă pretendentă la un tron din ce în ce mai fantomatic, va fi condamnată de americani pentru această „găinărie” penibilă, cine va mai putea afirma, cu cugetul împăcat, că „Monarhia salvează România”?

Vasile Surcel

21 noiembrie 2013

Cu privire la modul în care s-au reflectat evenimentele din Ungaria în mediul studenţesc din Bucureşti

Completare la materialele deja existente

La data de 23 octombrie 1956 mă aflam la bunul meu prieten Doru Staicu, student la medicină în anul IV şi devenit ulterior medic legist.

Casa lui Doru, mai precis camera în care acesta locuia la părinţii săi, era un punct de întâlnire a numeroşi tineri, toţi studenţi în Bucureşti la diferite facultăţi.

În acea vreme condiţiile de locuit erau deosebit de precare şi foarte puţini tineri aveau posibilitatea să primească vizite fără să îşi deranjeze familia sau chiar vecinii, pentru că pe atunci de cele mai multe ori locuinţele erau împărţite între mai multe familii.

Doru avea o cameră separată şi relativ izolată de restul locuinţei în care locuia familia sa.

În această cameră simplă se adunau continuu nu numai colegi ai lui Doru de la medicină, dar şi alţi studenţi de la politehnică, arhitectură sau alte facultăţi.

Aproape totdeauna camera era plină, noi purtând discuţii pe teme de istorie, literatură sau filozofie, acestea prelungindu-se de multe ori până noaptea târziu.

Tot acolo se organizau numeroase petreceri, în cadrul cărora se dansa la muzica unui magnetofon adus de către cineva, care avea acest mare privilegiu de a poseda un astfel de aparat, pe care foarte puţini dintre noi îndrăznea să şi-l dorească.

În seara zilei respective îşi face apariţia în grupul nostru un prieten comun, deosebit de simpatizat şi preţuit de toţi, Ninel Filipescu. Acesta era student la chimie industrială, făcea parte dintr-o familie bună şi era deosebit de inteligent şi plăcut, cântând la pian şi la chitară, având şi o voce care te fermeca.

Ninel era foarte agitat şi ne-a întrerupt conversaţia anunţându-ne că în Ungaria s-a declanşat revoluţia şi comunismul este pe care de a se prăbuşi. La început niciunuia dintre noi nu i-a venit să creadă, întrucât comunismul să înrădăcinase atât de mult în structurile societăţii încât părea de neclintit, iar cei mai mulţi dintre noi, ca şi părinţii noştri, se resemnaseră în credinţa că ne va fi dat să murim conduşi de această dictatură odioasă.

Pe măsură ce Ninel care era departe de a fi un exaltat, ne povestea lucruri concrete şi sursele provenite din relatările posturilor de radio străine, am realizat o parte a realităţii şi în sufletele noastre a început să clocotească speranţa că acest fenomen revoluţionar se va extinde şi asupra ţării noastre şi că în sfârşit vom putea scăpa de jugul comunist.

În zilele următoare evenimentele care se petreceau în Ungaria era singura temă asupra căreia ne întreţineam şi singurul subiect de care eram interesaţi.

Într-una din seri şi-a făcut apariţia Cristel Didicescu, un prieten al nostru student la facultatea de chimie a universităţii.

Cristel era un om inteligent şi care ştia să se facă plăcut, însă marcat de o mare infirmitate cauzată de o poliomielită de care suferise în copilărie. Infirmitatea l-a determinat pe Cristel ca de multe ori să fie invidios şi posedat de o răutate pe care o ascundea cu ajutorul inteligenţei cu care era înzestrat.

Cristel ne-a adus vestea că la o anumită dată şi la o anumită oră, studenţii se vor aduna în Piaţa Universităţii cu scopul de a demonstra împotriva comunismului, aşa cum s-a început în Ungaria.

Vestea ne-a fost transmisă de Cristel într-un mod reţinut şi fără comentarii. I-am cerut amănunte şi a reacţionat şi mai reţinut, fiind vizibil că este stăpânit de un puternic sentiment de prundenţă sau chiar de teamă.

Nu am mai insistat asupra subiectului şi nici nu am mai discutat între noi despre aceasta decât după plecarea lui Cristel.

Atunci când am rămas singur cu Doru l-am întrebat pe acesta dacă crede că este cazul să participăm la proiectata manifestaţie. Doru era un om inteligent, dar implusiv. De data aceasta a reflectat destul de lung, după care mi-a spus că ar trebui să participăm, întrebându-mă ce părere am eu. I-am răspuns tot după ce am reflectat un timp, că trebuie să participăm, dar numai cu oameni de care să fim sută la sută siguri.

Din tot grupul extrem de numeros care se aduna la el nu ne-am oprit asupra niciunuia. Cristel nici nu intra în discuţie, iar ceilalţi trecuţi în revistă şi analizaţi în amănunt de noi, nu erau consideraţi să posede suficient curaj şi tărie de caracter pentru a rezista la torturi în cazul unui eşec.

Am discutat mai mult despre cooptarea lui Ninel, care era un băiat curajos şi de caracter. Ţineam foarte mult la el, însă spre deosebire de noi, Ninel nu dădea doi bani pe poporul român pentru care avea numai dispreţ şi singura lui dorinţă era să părăsească ţara pentru a trăi în altă parte, vis pe care şi l-a realizat cu mulţi ani mai târziu. M-am opus deci, ca Ninel să facă parte din grupul pe care îl vom constitui. La acea dată eram stăpânit de un puternic sentiment de patriotism, pentru mine dragostea de ţară fiind mai presus de orice şi fiind dispus chiar la sacrificiul suprem dacă aceasta ar fi servit patriei mele. Aceste sentimente ale mele erau împărtăşite de Doru, dar şi de alţi buni prieteni ai mei în care aveam încredere nelimitată.

L-am contactat pe Dan Voicu cel mai apropiat prieten al meu, student la politehnică, de care eram aproape nedespărţit. Totodată m-am adresat şi vărului meu Vicenţiu Paraschiv, student la farmacie şi lui Dumitrel Şerbu şi el student la politehnică. Acesta din urmă a mai adus doi colegi de facultate pe care îi cunoşteam demult şi pentru care a garantat cu privire la tăria lor de carcater. Nu îmi mai amintesc numele acestor doi colegi ai lui Dumitrel, ei fiind apelaţi după poreclele pe care le aveau: unul Vărul, iar celălalt Nazone. Tot Dumitrel a mai cooptat în grupul nostru pe Dan Stavarache student la medicină, pe care îl cunoşteam de asemenea demult, deşi nu era printre aceia care îl frecventau pe Doru Staicu.

Din acel moment întâlnirile s-au desfăşurat la mine acasă, unde nu avea loc un du-te vino ca la Doru, iar cu privire la cei care mă frecventau am fost totdeauna cât se poate de selectiv.

Am avut fericita inspiraţie ca imediat de la declanşarea evenimentelor din Ungaria să nu mai frecventez facultatea şi să intru în concediu medical.

În 1955 fusesem exclus din UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc din acea dată) în cadrul unei şedinţe cu mare tămbălău condusă de şeful secţiei studenţi din comitetul central UTM.

Anterior se ceruse numai sancţionarea mea pe linie de organizaţie, însă cea mai mare parte dintre colegii mei, dar şi cadre de conducere ale organizaţiei s-au opus.

Nici acum nu ştiu ce mi s-a imputat, însă deşi avem numai 18 ani eram deosebit de simpatizat nu numai de numeroşi prieteni care se grupaseră în jurul meu, dar şi de alţii cu care nu schimbasem nici măcar două vorbe, lucru care mi s-a imputat ca fiind o expresie a aroganţei burgheze şi a dispreţului faţă de clasa muncitoare.

Hotărârea organizaţiei de bază a fost însă infirmată de forurile superioare care au dispus rediscutarea „cazului meu”, nu înainte de a se proceda la scoaterea din funcţii a tuturor celor care mi-au luat apărarea.

Şedinţa respectivă s-a desfăşurat într-o atmosferă de teroare, împotriva mea luând cuvântul toţi „studenţii” proveniţi din şcoli speciale, adică semianalfabeţi recrutaţi din fabrici şi puşi să-şi echivaleze bacalaureatul în termen de 6 luni, după care li s-au asigurat automat locurile de studiu, fără a fi nevoiţi să facă faţă concurenţei la examenul de admitere unde se prezentau 40 de candidaţi pentru un loc.

Aceşti colegi proveniţi din şcoli speciale constituiau vârful de lance al dictaturii comuniste în facultate, lor urmând să li se adauge aşa zişii refugiaţi politici din Grecia şi mai ales din Iugoslavia, unii dintre aceştia infractori de drept comun sau chiar criminali notorii, care pentru a se salva au declarat că acţiunile lor ar fi fost îndreptate împotriva lui Tito, cu care la acea dată Uniunea Sovietică şi sateliţii ei se aflau în stare de conflict major.

Din acel moment m-am aflat în facultate pe un vârf de cuţit, fiind în mare pericol de a fi exmatriculat. Orice vorbă mi se răstălmăcea şi chiar prietenii mei apropiaţi nu mai îndrăzneau să mi se adreseze şi îmi evitau prezenţa.

Toate acestea m-au determinat să nu mă mai prezint la facultate, fiind convins că simpla mea prezenţă va fi un motiv pentru a mi se înscena ceva de natură să justifice exmatricularea mea sau chiar să fiu dat pe mâna securităţii.

Am propus grupului nostru să fie contactată buna mea prietenă Liliana Bujoreanu, cea de care eram legat pe viaţă şi pe moarte şi care fusese înlăturată din funcţia de secretar UTM al anului nostru de facultate şi chiar sancţionată pentru faptul de a fi îndrăznit să-mi ia apărarea în cadrul şedinţelor care urmăreau sancţionarea mea.

Liliana era cunoscută şi apreciată de fiecare membru al grupului nostru, astfel încât propunerea mea nu a întâmpinat nicio obiecţiune. Ea a fost imediat de acord să participe la acţiunea noastră, după care s-a pus problema la cine să ne adresăm în cadrul facultăţii de drept.

Având experienţa tristă a modului în care au reacţionat mulţi dintre apropiaţii mei în legătură cu excluderea mea din UTM, am fost de părere că nu putem să ne adresăm niciunuia din cei o sută de colegi ai anului nostru.

Am propus ca Liliana să o contacteze pe Gina (Eugenia) Florescu studentă în anul II, o fată frumoasă, inteligentă şi plină de pasiune. Din discuţiile repetate pe care le-am purtat anterior cu aceasta din urmă, mi-am dat seama că aceasta împărtăşeşte convingerile mele, şi este stăpânită la fel ca şi mine de sentimente de patriotism, fiind pregătită la orice fel de sacrificiu dacă acesta ar fi fost de natură să servească ţării şi să ducă la răsturnarea comunismului.

Liliana o cunoştea bine pe Gina şi a fost imediat de acord, hotărând ca în niciun caz să nu se mai adreseze altcuiva şi să nu-i comunice acesteia nimic cu privire la existenţa grupului nostru.

Speranţele noastre s-au năruit atunci când la 4 noiembrie tancurile sovietice au intrat în Budapesta şi au declanşat o represiune sălbatică nu numai împotriva participanţilor la revoluţie, ci şi a celor bănuiţi ca simpatizanţi ai acesteia.

Liliana a fost arestată noaptea de securitate şi anchetată sever timp de o săptămână.

Se pare că Gina nu a rezistat la anchetă şi a spus că cea de la care a aflat despre proiectata manifestaţie este Liliana.

La rândul ei, Gina îl contactatase pe Paul Mitroi, dar şi pe alţi colegi de an. Paul a mobilizat la rândul lui mai mulţi colegi, toţi fiind mai apoi arestaţi şi condamnaţi ca şi Gina.

Şi astăzi îmi fac mari reproşuri din cauza faptului de a fi avut ideea nefericită să o trimit pe Liliana la Gina. Mai mult decât atât, mă consider reponsabil şi oarecum îi am pe conştiinţă pe toţi cei care au fost arestaţi şi condamnaţi în aşa zisul „lot Mitroi”, în marea lor majoritate studenţi în anul II ai facultăţii de drept.

Din grupul nostru nu a fost arestat şi condamnat decât Dan Stavarache, care însă a eşuat la rândul lui, contactând o persoană de care a fost trădat.

Cu privire la manifestaţia care fi trebuit să aibă loc ne-am pus problema dacă să mai participăm sau să întrerupem acţiunea ca urmare a intrării tancurilor sovietice în Budapesta. Toţi am fost de părere că trebuie să încercăm, întrucât în cazul unei mari manifestaţii ar putea izbucni o mişcare de mare amploare, care ar fi putut salva chiar revoluţia din Ungaria.

Aprecierile noastre au fost nu numai greşite, dar chiar iresponsabile, nici acum neînţelegând pe deplin cum am putut fi salvaţi.

Ne-am îndreptat spre universitate venind pe partea stângă pe bulevardul Elisabeta, care la acea dată se numea 6 martie (data la care în anul 1945 a fost instaurat guvernul doctor Petru Groza, în urma presiunilor lui Vişinschi, care a ţipat la rege şi i-a bătut chiar cu pumnul în masă). Am trecut pe lângă universitate şi nu am observat nimicdupă care ne-am întors pe strada Eduard Quinet.

Ne-am întors cu toţii acasă la mine unde am încercat să comentăm situaţia, fiind convinşi că de fapt a fost o farsă şi nu a fost programată niciun fel de manifestaţie.

Nu am avut atunci de unde să ştim că Piaţa Universităţii era înţesată de securişti. Aceştia recrutaseră turnători din anul II ai facultăţii de drept, care aveau misiunea să identifice colegi ai lor care s-ar fi aflat în preajmă. Toţi cei identificaţi au fost la scurt timp arestaţi, supuşi unei anchete în care nu au lipsit torturile, deferiţi tribunalului militar care i-a condamnat la diferite pedepse privative de libertate.

Am aflat de un student din anul II a cărui laşitate era cunoscută de toţi, fapt care a determinat să nu fie contactat pentru a participa la manifestaţie. Spre ghinionul lui, acesta trăgând cu urechea a aflat de ceea ce se plănuia şi curiozitatea l-a determinat să se deplaseze personal pentru a afla ceea ce se întâmplă. Stăpânit de frică nu a avut curajul să treacă prin faţa universităţii, ci s-a ascuns pe treptele bisericii Colțea, unde a fost identificat de securişti cu ajutorul informatorilor lor. A urmat arestarea sa şi condamnarea la 6 luni de închisoare, o pedeapsă extrem de blândă, datorită faptului că a reieşit clar că nu avea niciun fel de legătură cu alţi colegi. Mi s-a povestit că acest student fricos s-a considerat nedreptăţit, învinuindu-i pe colegii săi de nenorocirea sa şi făcându-le în închisoare viaţa imposibilă.

Şansa noastră a fost aceea că la acea dată securitatea nu era atât de organizată şi nu se proceda la luarea de fotografii şi filmări.

O altă şansă a fost că în anul nostru de facultate securitatea s-a adresat fraţilor Gogu şi Ion Dogaru, primul fiind secretar UTM pe an, iar cel de al doilea membru al comitetului UTM pe facultate.

Fraţii Dogaru s-au dovedit oameni de caracter, ei nu au turnat şi nu au denigrat pe nimeni. Mai mult decât atât, ulterior ei au fost cei care au dezamorsat tensiunea creată de avântul revoluţionar sângeros al extremiştilor slugarnici, care cereau luarea unor măsuri radicale împotriva tututor celor bănuiţi de a fi simpatizat cu revoluţia din Ungaria.

Imprudenţa noastră a mers şi mai departe. În mod inexplicabil pentru mintea de acum, am continuat să întreţinem contacte cu familiile celor arestaţi sau aflaţi în închisoare după condamnare. Astfel, de nenumărate ori am fost la familia lui Gina, fără să mă gândesc ca ea ar fi putut fi cea care ar fi dezvăluit securităţii mesajul primit de la Liliana.

Atunci când Liliana a fost eliberată a telefonat imediat la mine, iar eu împreună cu Dan Voicu de care am arătat că eram aproape nedespărţit, m-am deplasat imediat la ea întreţinându-ne până noaptea târziu. Noi care ne credeam revoluţionari şi care ne gândeam să schimbăm lumea, nu ne-am putut imagina că în mod normal am fi putut fi urmăriţi sau dacă nu noi, locuinţele acelora care fuseseră arestaţi. Şi de această dată consider că şansa noastră a constat în faptul că pe atunci securitatea nu era atât de organizată ca în perioada care a urmat.

Cel mai mare noroc al nostru a fost faptul că Liliana a reuşit să reziste presiunilor la care a fost supusă, dovedindu-se un om puternic şi manifestând o tărie de caracter cu totul ieşită din comun. Dacă Liliana ar fi cedat aceasta ar fi însemnat o catastrofă de dimensiuni mult mai mari decât cea înregistrată prin trimiterea în judecată şi condamnarea acelora din lotul Mitroi. Urmarea acestei istorii a fost exmatricularea din facultate a lui Liliana, care a reuşit mult mai târziu să-şi termine studiile de drept la facultatea din Iaşi. Deşi împotriva ei nu a putut fi reţinut nimic, ca urmare a faptului că nelăsându-se intimidată, a inventat o poveste privind faptul că ar fi auzit în tramvai întâmplător despre proiectata manifestaţie. Nu a putut să fie determinată să renunţe la această versiune, motiv pentru care nu s-a putut reţine nimic în sarcina ei.

Reclame

Written by DD

iulie 9, 2013 la 11:13 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: